Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie însusi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut printr-un îndelungat proces de creatie. Dupa ceea ce spune rezulta ca principala sursa de inspiratie a fost un basm popular românesc cules si punlicat într-un memorial de calatorie, aparut la Berlin în 1861 de catre germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din gradina de aur. În acelasi memorial de calatorie Kunisch a mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva si din aceasta, dar sursa principala ramîne "Fata din gradina de aur".

În basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoasa fata de împarat pe care tatal ei o închide într-un castel înconjurat de o gradina de aur pentru a nu fi vazuta de ochii unui muritor. De fata de împarat se îndragosteste un zmeu, dar fata speriata de nemurirea lui îl refuza. Zmeul insista iar fata îi cere acestuia sa fie muritor de rînd ca si ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator sa-l dezlege de nemurire, dar acesta î-l refuza. Întors pe pamînt zmaeul vede ca fata se îndragosteste întretimp de un frumos flacau, din fecior de împarat care reuseste s-o rapeasca. Furios zmeul îi desparte pe cei doi aruncînd peste fata o stînca iar pe el îl lasa sa moara de durere într-o vale fabuloasa a amintirii.

Eminescu valorifica acest basm în perioada berlineza într-un poem cu titlul Fata în gradina de aur, dar în poemul creat autorul modifica unele lucruri si mai ales finalul. Razbunarea zmeului din basm i se pare prea dura, nepotrivita cu superoritatea unei fiinte nemuritoare; astfel ca în poem zmeul n-o mai omoara pe fata ci rosteste cu amaraciune un blestem: "un chin s-aveti: de-a nu muri odata".

Dupa 1880 acest poem ramas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante si transformat într-un cîntec liric în care povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii romantice, filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfîsiata de contradictii. În noua creatie izvoarele folcloorice se întîlnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale si chiar autobiografice. În forma în care noi o cunoastem astazi poemul a aparut în 1883 în Almanahul Societatii Cultural-literare "România Juna" din Viena. În acelasi an poemul va fi inclus apoi în volumul îngrijit de Titu Maiorescu intitulat Poezii.

Compozitia si structura poemului

Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul. Formula de la început tine tot de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana a 3-a existenta personajelor, constructia gradata a subiectului, marele numar de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.

Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar întîmplarile si personajele sînt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica.

Aceasta interferenta de genuri este caracteristica romantismului si dau poemului mare profunzime. Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri:

1) Dragostea dintre fata de împarat si Luceafar

2) Idila dintre Catalin si Catalina

3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire

4) Reîntoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata de împarat nu s-a putut rupe din cercul ei strîmt

Din punct de vedere structural exista doua planuri, cel terestru uman si planul cosmic universal. În primul tablou cele doua planuri se întîlnesc prin dragoste.

În tabloul al doilea avem doar planul terestru.

În tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic.

În tabloul al patrulea avem din nou prezente cele doua planuri.

COMENARIU

Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara pe un vag fir epic într-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice. Este deci în egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic.

Primul tablou ne prezinta o fantastica poveste de iubire între doua fiinte apartinînd unor lumi diferite. Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului Luceafarul de seara se îndragosteste de o preafrumoasa fata de împarat. Fata la rîndul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. În conceptia fetei Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descîntec. Descifrînd alegoria, putem spune ca sensul ei este ca pamînteanul aspira catre absolut.În timp ce spiritul aspira simte nevoia concretului. Pentru al putea chema lînga ea fata foloseste descîntecul: "Cobori în jos Luceafar blînd ..." .

Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza. Întocmai ca în basm, Luceafarul, la chemarea fetei se arunca în mare si preschimbat într-un tînar palid, cu parul de aur si ochi scînteietori, purtînd un gulgiu vînat, încununat cu trestii apare în fata fetei ca un înger, ca un zeu. O invita pe fata în palatele lui de pe fundul oceanului unde toata lumea s-o asculte pe ea. Metamorfoza Luceafarului pune la contributie mituri cosmogonice, asfel la prima întrupare Luceafarul are parintii cerul si marea:

"Iar cerul este tatal meu

Si muma mea e marea".

Zeii sînt nemuritori si Luceafarul metamorfozat în Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece nemurirea este pentru muritorii de rînd o forma a mortii. De aceea fata de împarat are o senzatie de frig.

"Caci eu sunt vie, tu esti mort

Si ochiul tau ma-n gheata."

Peste cîteva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta o asculta si din vaile haosului avînd ca tata soarele si mama marea apare din nou în fata fetei. Acum vine învesmîntat în negru si purtînd pe vitele negre de par o coroana ce pare ca arde:

"Ochii mari si minunati îi lucesc himeric

Ca doua patimi fara sati"

Înfatisarea este acum demonica, pentru ca s-a nascut din soare si noapte: dupa Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tînarul demonic îi fagaduieste miresii sale cununi de stele si ofera cerul pe care sa rasara mai stralucitoare decît celelalte. Dar si de data aceasta fata îi refuza apropierea si simte senzatia de calduri.

Alegoria este ca fata este încapabila sa iasa din conditia ei pentru a convietui cu Luceafarul îi cere acestuia sa devina muritor ca si ea.

La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e gata sa-l faca "în schimb pe o sarutare" pentru a dovedi fetei ca o iubeste.

De aceea e hotarît sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire.

Cel de-al doilea tablou se desfasoara în plan terestru, în plan uman, este idila dintre Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala între reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este preafrumoasa fata de împarat, ea devine Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca oricare alta cu un nume comun, care se poate îndragosti rapid de un baiat oarecare. Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma împaratesei, baiat din flori dar îndraznet cu ochii. Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si încerce norocul si prinzînd-o într-un ungher îi serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste.

Se observa în scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste obisnuite trecatoare aventuroase. Catalina la început este mai retrasa, mai retinuta si marturiseste lui Catalin dragostea pentru Luceafar. Dar Catalin gaseste remediul:

"Hai si-om fugi în lume" si astfel Catalina va pierde visul de luceferi.

Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu Demiurgul. Sîntem din nou în planul cosmic cu o atmosfera glaciala si cu un limbaj sententios gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire sa-l faca muritor de rînd. În acest tablou Eminescu se dovedeste ca si în Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de cosmogonii si un extraordinar poet al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atît de îndraznet Luceafarului îi creste aripa la dimensiuni uriase. Din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lui pare un fulger ne-ntrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila însemnînd confuzia generala a elementelor înainte de creatie. Pentru a le face palpabile Eminescu îi atribuie haosului însusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca se învalmasesc ca niste mari amenintatoare. Zona în care se afla Demiurgul e infinitul, neantul stapînit de groaza propriului vid adînc ca visul uitarii.

În dialogul cu Demiurgul, Luceafarul însetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion. Întocmai ca fata de împarat în idila cu Catalin este numita Catalina si Luceafarul, în momentul cînd vrea sa devina muritor este înzestrat cu nume.

În discutia dintre cei doi, Demiurgul îi propune, ca pentru a renunta la gîndul sau de a deveni muritor, trei lucruri: sa-l faca cîntaret încît sa asculte toata lumea de cîntecul lui, conducator de osti sau întelept. Demiurgul este dispus sa-i dea "pamîntu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu se poate".

Luceafarul este o parte a universului, celui "tot" pe care o reprezenta Demiurgul, iar al rupe din acest sistem ar însemna distrugerea echilibrului universal.

Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul îl îndeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamîntul ratacitor sa vada ce-l asteapta.

Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar si în cel universal cosmic.

Hyperion devenit din nou Luceafar se întoarce pe cer si îsi revarsa din nou razele asupra Pamîntului.

În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a 3-a. Luceafarul descopera pe cararile din crînguri sub siruri lungi de tei doi tineri îndragostiti care sedeau singuri. Fata îl vede si îl cheama sa-i lumineze norocul. Oamenii sînt fiinte trecatoare. Ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte. Mîhnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din înaltul la chemarea fetei ci se retrage în singuratatea lui constatînd cu amaraciune:

"Ce-ti pasa tie chip de lut

Daco-i fi eu sau altul?

Traind în cercul vostru strîmt

Norocul va petrece

Ci eu în lumea mea ma simt

Nemuritor si rece".



Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului o da însusi Eminescu. Poetul facea o însemnare pe marginea unui manuscris aratînd ca "în descrierea unui voiaj în Tarile Române germanul K (Kunish) povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar întelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamînt nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."

Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului în lume. Astfel înseamna ca povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sînt decît o suita de personificari, metafore si simboluri care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic influentata de filosofia lui Schopenhauer.



TABEL AL IMAGINILOR ALEGORICE SI UNELE

SEMNIFICATII ALE LOR DIN POEMUL LUCEAFARUL

TBLOUL ÎNTÎI

1) fata de împarat - fata la vîrsta oblicata cînd poate fi tulburat de zburator

2) visul fetei - criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste, rezolvata mitologic prin motivul zburatorului

3) dragostea pentru Luceafar - aspiratie spre absolut; dorinta omului comun de a-si depasi conditia strîmta, limitata de muritor

4) respingerea Luceafarului - refuzul neantului, spaima de nemurire care pentru om înseamna moarte

5) senzatiile de frig si de ardere - revelatii intuitive ale deosebirilor de structura dintre geniu si omul comun

6) Luceafarul - fiinta superioara, geniul

7) dragostea pentru fata de împarat - aspiratia spre concret sau spre o alta forma a materiei universale

8) dragostea dintre fata si Luceafar - atractia contrariilor

9) metamorfozele Luceafarului - capacitatea geniului de a-si da alt chip, mai concret pastrîndu-si unitatea contrariilor din care este întrupat, ca si esenta superioara

10) hotarîrea de se sacrifica - dorinta de cunoastere; obiectul cunoasterii - fata de împarat - devine si subiect al pasiunii omului de geniu, pentru care el vrea sa renunte la nemurire



TABLOUL AL DOILEA

1) Catalin si Catalina - exponentii individual ai aceleiasi lumi

2) "lectia" lui Catalin - forma de magie erotica

3) refuzul initial al Catalinei - reactie de orientare

4) nostalgia fata de Luceafar - ruptura dintre ideal si real

5) acceptarea lui Catalin - revelatia asemanarii de structura si de ideal dintre fiintele aceleiasi lumi



TABLOUL AL TREILEA

1) Demiurgul - absolutul

2) Hyperion - forma individualizata a absolutului

3) dorinta lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire pentru "o ora de iubire" dorinta de a primi o alta structura, compatibila cu ideea de dragoste ca mijloc de cunoastere

4) refuzul Demiurgiului - imposibilitatea obiectiva de a mai coborî treptele de organizare a materiei universale

5) consecventa în atitudinea lui Hyperion - si geniul are o limita de cunoastere



TBLOUL AL PATRULEA

1) idila pamînteana - împlinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamîntene

2) seriozitatea pasionala a lui Catalin - barbatul întîmplator devine barbatul unic prin iubire

3) "tradarea" fetei - revelatia Luceafarului asupra timpului ca schimbare; el, care e nemuritor, nu e stapînit de timp, n-are experienta existentei determinate temporal, prin tradarea fetei, el descopera ideea de schimbare si ca miscarea e ireversibila

4) a treia invocatie a Luceafarului - dorinta superstitioasa a fiintei pamîntene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei "stele cu noroc"

5) raspunsul final al Luceafarului - constatarea rece, obiectiva a diferentelor fundamentale între doua lumi antimonice; una traind starea pura a contemplatiei; cealalta starea instinctualitatii oarbe în cercul strîmt al norocului, al sansei de a se împlini sau al nesansei



O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al "vocilor" poetului sau un poem al mastilor în sensul ca poetul se proiecteaza în diferite ipostaze lirice. Astfel Eminescu s-a imaginat pe sine în primul rînd în Luceafarul sau Hyperion, geniul care cauta suprema clipa de fericire fara sa fie înteles si ramînînd la locul sau separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat însa si în chipul lui Catalin. Pamînteanul obisnuit care traieste din prima clipa a dragostei.

Dar Eminescu s-a imaginat chiar în chipul Catalinei, muritorul de rînd care aspira spre absolut. El s-a imaginat si sub chipul Demiurgului, exprimînd astfel aspiratia spre personalitatea universala, cel care rosteste teribilul nu se poate constient fiind de incompatibilitatea celor doua lumi.

În concluzie putem spune ca sub aspiratia unei povesti de dragoste Luceafarul este defapt o sinteza a liricii lui Eminescu, a vocilor poetice din opera sa pentru ca gasim aici nu numai ecouri din poezia de dragoste si natura dar avem ecouri si din poezia de înalta cugetare filosofica din poezia pe teme cosmogonice (Scrisoarea I, Împarat si proletar). Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca orice creator de geniu slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu.

REALIZAREA ARTISTICA

Poemul Luceafarul este cea mai valoroasa creatie Eminesciana, nu numai din punctul de vedere a continutului de idei ci si în perfectiunea formei. Limbajul poetic, sintaxa poetica si naturaletea desavîrsita fac din poem un exemplu stralucit de realizare artistica a unei creatii. Dintre principalele trasaturi ale stilului poemului:

a) limpezimea clasica - poetul a cautat de fiecare data cuvîntul care sa exprime cel mai bine adevarul într-o forma cît mai simpla. Este bine cunoscut procesul de scuturare a podoabelor stilistice din prima strofa în care o califica pe fata de împarat "o preafrumoasa fata". Pîna sa ajunga la acest superlativ de origine populara, Eminescu a eliminat o serie de epitete si metafore din botanica, din zoologie sau minerala. Pe parcursul poemului a foosit cît mai putine epitete pentru a nu încarca textul cu elemente descriptive. În marea lor majoritate adjectivele folosite sînt de origine latine, unele fiind formate cu prefixul ne

b) a doua trasatura este exprimarea aforistica. Aceasta este o exprimare care contine multe maxime si sentinte, preapte morale formulate într-un mod memorabil. Cele mai multe exprimari gnomice le gasim în tabloul al treilea, în discutia înalta dintre Hyperion si Demiurg.

c) puritatea limbajului - se refera la faptul ca Eminescu foloseste cei mai multi termeni din fondul principal de cuvinte, termeni de origine latina pe care îi integreaza în expresii si constructii populare. Accepta foarte putine neologisme. Efectul care se obtine este ca exprimarea e pura româneasca naturala pe întelesul tuturor

d) muzicalitatea - realizata pe doua cai prin folosirea subtila a cuvintelor cu sonoritate deosebita si prin schema prozoica - strofe de cîte patru versuri cu 7-8 silabe si ritm iambic. Foloseste alternativ rimele masculine si cele feminine care sugereaza o continua înaltare si cadere în concordanta cu ideea de baza a poemului.
ublicata în revista Convorbiri literare din 1 apr. 1873, împreuna cu Înger si demon, Floare albastra apartine poeziilor celor "mai putin întelese" si aceasta "din cauza desavârsitei lor gratii" (Perpessicius). Aceeasi predispozitie romantica resuscita imaginarul poetic, în cautarea infinitului, a unei gingasii în stare sa atenueze durerea, nefericirea naturii umane. Spiritul sceptic, dezamagit al tânarului poet nu refuza trairea vietii, chiar daca stie ca viata este o iluzie, un vis al mortii eterne, cum va scrie în Împarat si proletar, publicata un an mai târziu.

Poezie a regretului, a tânjirii dupa o iubire pierduta si cu atât mai pregnant exprimata, Floare albastra dezvaluie, prin constructia-i ingenioasa si subtila, dar si naturala, minunile inefabile ale dragostei inocente, tineresti într-o natura mirifica, salbatica, neprihanita. Dragostea, ca traire extatica, îsi dezvaluie însa omenescul alcatuirii ei, aratându-se a fi pieritoare, ca tot ce este omenesc. În acest fel înteleasa, se poate dezlega si enigma constructiei poeziei, care se termina cu un vers aparent ilogic, cum a parut multor comentatori ("Totusi este trist în lume"). Acest "totusi" presupune o constructie conjunctionala (cu toate ca, desi), care ar introduce o ipotetica propozitie (= poezia însasi) si contine împrejurarea ce ar putea împiedica nefericirea existentei umane. Iubirea, atât de ingenua si ademenitoare, propusa de fata ca solutie a realizarii fericirii prin mijloace simple ("Nu cata în departare / Fericirea ta, iubite!"), se vadeste iluzorie. Viata este vis, o iluzie a mortii. Dar iluzia aceasta, cât de scurta ar fi, poate capata o vibratie si o pondere aparte prin iubire. De aceea, vraja iubirii merita surprinsa, sugerata macar acum, când poetul nu ajunsese la ataraxia Luceafarului, nici la indiferenta stoica din Glossa.

Poezia apartine, ca si Luceafarul, "liricii rolurilor"(T. Vianu), având doua planuri ale enuntarii, dispuse dupa o simetrie compozitionala ce tine seama de o logica a sentimentului, dar si de logica artistica a reliefarii, realizata prin contrast. Din cele paisprezece catrene doar trei - al patrulea si ultimele doua - sunt scrise din perspectiva eului liric si ele reprezinta un comentariu diferit conturat, în functie de evolutia sentimentului de iubire. În aceste diferente de percepere a mesajului iubitei se tes extraordinare intuitii de psihologie simbolica. Poetul construieste cu maiestrie cele patru secvente ale poeziei (acelasi numar ca si în compozitia Luceafarului!), pe care le distinge prin lexic, tonalitate, timpuri verbale.

Prima secventa, cea a reprosului adresat de fata iubitului cu preocupari înalte, oarecum oculte, reprezinta o pitoreasca încercare de distragere, dar si de captare a atentiei. Atribuind fetei o mentalitate comuna, prin rezistenta manifestata fata de interesele lui neobisnuite: magie, istorie veche, natura (Zoe Dumitrescu-Busulenga), poetul o particularizeaza prin limbaj, colocvial, afectiv dar si elevat, metaforic. Nu o ipostaza feminina umila se construieste, ci imaginea femeii tandre, genuin pragmatice, îngrijorate de zadarnicia preocuparilor iubitului, preocupari ce pot ameninta dragostea, dar si fericirea însasi a barbatului. Comentariul acestuia denota aceeasi ingenuitate (de care se contaminase), prin recunoasterea echivoca si în registru lingvistic sentimental a justetii reprosului.

Secventa cea mai ampla este aceea a invitatiei ("Hai în codru cu verdeata") la dragoste într-un peisaj simbolic, maiestuos si protector, continând deopotriva elemente masculine si feminine, adica soliditate, înaltime (stânca), lumina (ochi, bolta), dar si mladiere (trestie) si abis (prapastie). Comuniunea erotica se va putea împlini în aceasta natura sugestiv erotizata si întregitoare a fiintei androginice, mai vadit exprimata în poezia Dorinta (1876). Din perspectiva femeii se proiecteaza un ritual al dragostei, cu momentele si gesturile-i reprezentative, surprinse într-o desfasurare gradata, nuantata. Detaliile au semnificatie psihologica si rezonante estetice. Nimic nu e pus la întâmplare. Prima si ultima strofa a înfatisarii dragostei coincid, deosebindu-se în nuante. Dragostea începe cu rostirea, de catre barbat, a povestilor, a minciunilor pe care femeia le asculta cu încântare, verificând în gluma dragostea partenerului: "Eu pe-un fir de romanita / Voi cerca de ma iubesti". Nu ce spune barbatul conteaza, ci muzica sufletului continuta în rostirea lui. Daca ea tace, vorbind doar prin gesturi gingase, naiv voluptuoase, în ultima strofa, la despartire, la "al portii prag", în întunecime (imagini metaforice), ambii parteneri vor vorbi nepasându-le de lume. Dragostea înseamna depasirea timpului lumesc, istoric. Iar astrul care o tuteleaza, consfintindu-i transcenderea, e luna noptii de vara.

Dar pentru a ajunge aici, iubirea parcurge câteva trepte, implicând gesturi de eterata senzualitate, toate ademenitoare pentru barbat. Femeia urmeaza o strategie de strengareasca voluptate, purcede la o irezistibila "asediere" a celui aflat în expectativa. Si aici derularea versurilor respecta imaginarul antitetic specific romantismului. Astfel, unui amanunt vag impudic ("Voi fi rosie ca marul") i se gaseste o vicleana explicatie ("de-a soarelui caldura"), pentru ca, apoi, sa i se atenueze sugestia de senzualitate printr-un gest vaporos, de o încurajatoare intimitate serafica ("Mi-oi desface de-aur parul / Sa-ti astup cu dânsul gura"). Treapta urmatoare vibreaza de alte intentii, spuse într-o doara, cu o gratie umoristica, la limita dintre joaca si voluptate. E multa feminitate aici: "De mi-oi da o sarutare, / Nime-n lume n-a s-o stie...". Intimitatea sporeste o data cu ivirea lunii, care îi gaseste îmbratisati. Întoarcerea din locul înalt al dragostei (dragostea la Eminescu înseamna, în multe poezii, spiritualizare) spre sat "în vale" reprezinta o coborâre din cerul înalt al iubirii; momentul contine supreme delicii ale intimitatii, favorizate de boltile de frunze. Sarutarile dulci, asemanate "florilor ascunse", sunt nepretuite, ametitoare. Atingerea produce mistice frisoane ("Când pipai un trup omenesc", spunea Novalis, " ating cerul"). Verbul la gerunziu, apucând, slujeste si el la crearea impresiei de abandon, de levitatie pe care dragostea o degaja.

De la verbele viitorului din aceasta parte, autorul introduce, în ultima secventa, enunturi cu verbe la timpuri diferite, stârnind contrarietate. Jocurile perspectivelor temporale, în succesiunea lor, ajuta la descifrarea sensurilor, a atitudinilor lirice. La o lectura atenta se percepe o identificare a celor trei forme temporale (perfect compus, imperfect si prezent), care includ de fapt si viitorul din sectiunea anterioara. Trecutul e trait cu intensitate în prezentul constiintei, prezent ocupat de melancolia iubirii trecute, care nu putea sa aiba, în fapt, alta desfasurare sau alt destin. Este un regret filozofic, al unui spirit ce stie sa-si savureze iluziile. Între filozof si traitor se creeaza o prapastie, chiar daca neantul (moartea) îsi trimite mesagerii. Tristetea si bucuria se împaca în boltile de frunze ale imaginarului eminescian, smaltuit de lumina lunii, "doamna noptilor si-a mortii".
Poezia Oda (in metru antic) este o poezie care atinge perfectiunea artistica. E o poezie a maturitatii potice fiind scrisa in 1883. Desi are numai cinci strofe, poezia are un pronuntat caracter filosofic: marile probleme ale existenteiumane (dragostea, cunoasterea, moartea, relatia cu universul). Toate acestea devin motive lirice si filosofice in acelasi timp.

Exista in cele cinci strofe ale poaziei un ciclu de viata complet: trecut, prezent si viitor. Ceea ce da substanta poeziei este trecerea prin momentele cruciale ale vietii. Constiinta virstei de aur a tineretii cind poetul credea ca se inscrie in ordinea vesnica a celor cosmice prin atitudinea contemplativa cind moartea departe de om pare inexistenta. De aceea afirma poetul in primul vers " Nu credeam sa-nvat a muri vreodata ".

Aceasta atitudine contemplativa " Ochii mei naltam visatori la steaua singuratatii " din prima strofa este de existenta romantica.

Aparitia sentimentului erotic cu suferinta " dureros de dulce " are menirea de-al smulge pe poet din ordinea vesnica, din starea de contemplare singuratica inscriindu-l in ordinea celor pieritoare perisabile. Aceasta stare poetica este sugerata in strofa a 2-a din care deducem ca poetul s-a lasat cuprins la aparitia iubirii de voluptatea acestui sentiment si de voluptatea mortii " Lumirea " cum se spune in popor zdruncina echilibrul sufletesc amintind omului de moarte determinindu-l sa-si reconsidere relatia cu cele vesnice nu prin tinerete vesnica, ci prin trecerea in nefiinta cu conditia ca omul sa-si fi regasit identitatea. "ca sa pot muri linistit, pe mine"

Patima devoratoare, mistuitoare a dragostei este subliniata in strofa a 3-a prin evocarea unor eroi mitici asemeni celor doi eroi din mitologie Hercule si Cnesus care au murit in chinuri fizice datorate intrigilor unei femei, tot astfel sufletul poetului este mistuit de patima erotica, a dragostei, e o ardere pe care n-o poate atinge cu toate apele marii. Trairea erotica atinge punctul culminant in strofa a 4-a si e sugerata de mistuirea in flacarile propriului rug. Va mai fi posibila o reinviere luminoasa din propria cenusa asemeni miticei pasari Phoenix. In ultima strofa este evocata linistea pe care sufletul poetului ar putea-o dobindi odata cu disparitia cauzei suferintelor: "piara-mi ochii turburatori din cale". Linistea este invocata cu scopul de a pregati trecerea in nefiinta.

Moartea apare ca o incheiere fireasca a ciclului vietii, o posibila refacere a unitatii intregului pierdut in tinerete prin interventa tulburatoare a dragostei.

Din punct de vedere artistic poezia se remarca nu prin podoabele stilistice ci prin valorificarea limbii la nivelul morfologic si sintactic. Astfel se remarca folosirea perfectului simplu pentru a sugera trairea erotica mistuitoare.

Poezia "Sara pe deal" face parte din categoria poeziilor dragostei si a naturii.Poezia este o idila.

In aceasta poezie,poetul isi emite sentimentul de dragoste.Eminescu viseaza,prin vis el isi potoleste acest sentiment întâlnindu-se cu iubita lui.

In prima strofa a poziei este descrisa natura si locul unde cei doi indragostiti se vor întâlni.Sentimentul dominant este melancolia.Iubitul isi imagineaza iubita care-l asteapta sub un salcâm.Turmele care urca pe deal si stelele prevestesc sosirea noptii.

In a doua strofa,poetul o "vede" pe iubita nerabdatoare.Aici,se impletesc planul cosmic cu cel terestru.

In a treia si a patra stofa se evoca sentimentul iubirii al indragostitului.Sentimentul este proiectat în întreg universul.In a patra strofa este din nou prevestita sosirea serii.Iubitul este din ce in ce mai emotionat,mai nerabdator.

In strofa a cincea,iubitul se apropie de iubita,intrand într-o lume care incepe cu ei doi.Iubitul isi imagineaza ca impreuna cu iubita lui va petrece toata noaptea,iar in ultima strofa iubitii vor adormi surâzând unul langa altul "sub inaltul,vechiul salcâm".

Poetul intelege ca pentru o astfel de iubire merita sa-ti sacrifici viata.
Poemul Calin(file din poveste),este o poveste de iubire,in care autorul prelucreaza motivul popular al zburatorului.in conceptia populara,Zburatorul este un personaj invaluit in mister,care farmeca tinerele fete,facandu-le sa se indragos-

teasca de el.Asa se intampla si in poemul Calin(file din poveste).Voinicul misterios intra in viata fetei de imparat pe neasteptate,intr-o noapte,dupa care dispare.La scurt timp dupa plecarea voinicului,fata isi da seama ca asteapta un copil,rodul iubirii dintre ea si Calin.Tatal ei,imparatul,o izgoneste de la palat.Ea isi gaseste adapost in padure,intr-o coliba parasita,unde isi va creste baiatul. Aici o descopera voinicul Calin,dupa sapte ani.Casatoria celor doi tineri constitue finalul fericit al poemului.

Poemul Calin (file din poveste)este un basm cult in versuri alc din opt parti.Poemul isi are punct de plecare intr-un basm popular,Calin Nebunul.Eminescu a povestit initial acest basm in proza,apoi l-a versificat.In acest poem se foloseste descrierea subiectiva care creeaza o anumita impresie sau emotie asupra cititorului. Descrierea subiectiva este marcata de felul cum percepe sau imagineaza obiectul descris.Autorul foloseste foarte multe personificari,comparatii,multe metafore epitete.Participantii nuntii de imparat sunt:imparati,imparatese,mireasa feti-frumosi cu par de aur,zmeii cu solzi de otel,cititorii cei de zodii,Calin,soarele si luna.Eminescu prezinta mai intai lacul “somnoros”in contrast cu tumultul insectelor.Aici se afla o masa”mare-ntinsa cu facli prea luminate”la care vor lua loc invitatii,apoi in prim-plan pe imparatul socru,infatisat cu duiosie si umor.M.Eminescu descrie portretul miresei,vizual si auditiv,in plina miscare,sugerandu-irand pe rand,gingasia,emotia puternica.Ea apare asemenea unei Ilene Cosanzene a basmelor noastre populare.Elementul fabulos se accentueaza,deoarece,ca si in balada”Miorita”,nuni sunt soarele si luna.La nunta participa si curtenii,care se aseaza la masa dupa rang si dupa varsta.

Personajele din nunta gazelor sunt:paienjenasul, furnici,albine,greieri,fluturi, tantari gandacei, carabusi , mireasa.Elementul fantastic creste,nuntasii sunt gazele,micile vietati ale padurii.Poetul realizeaza o atmosfera de voiosie tipic populara,nunta gazelor venind sa lumineze bucuria celor doi tineri pentru implinirea iubirii lor.La nunta gazelor participa intreaga colectivitate,pe cand la cea imparateasca doar personaje din basme si curteni.Daca la prima nunta masa era deja pregatita,acum la pregatirea mesei participa toti,fiecare dupa pricepere si rostul lui:furnicile,albinele,cariul.Gazele apar personificate,poetul scotand in evidenta insusirile lor,ale acestei adevarate comjunitati umane.Este infatisat apoi alaiul nuntii,in prim-plan aflandu-se greierele vornic insotit de nuntasii veseli,bondarul este prezent si el,care prin tinuta sporeste farmecul nuntii.Urmeaza caleasca trasa de lacuste,in care sta “mirele flutur”,simbol al cochetariei masculine,al lipsei de griji,un aventurier capatuit si mandru de isprava sa.In apropierea mirelui se afla lautarii,iar multimea gandaceilor si a carabusilor reprezinta norodul curios.Prezenta miresei este infatisata printr-un singur vers si sugereaza gingasia,timiditatea si emotia puternica.Poemul se incheie prin interventia greierului,care cere permisiunea de a porni nunta alaturi de cea imparateasca.Nunta gazelor este tipic taraneasca prin organizare si desfasurare,prin alai,zarva si veselie,natura este insufletita prin personificari,umanul invadeaza naturalul,regnurile se unesc,fabulosul cucereste realul,ambele nunti fiind fabuloase prin elementele lor si prin cadrul in care se desfasoara,nuntile complectandu-se reciproc.Nunta este prezentata ca un eveniment deosebit,in ambele lumi si devine un simbol al implinirii prin iubire.

Poezia este desavarsita sub aspectul armoniei,al unitatii si al echilibrului imaginilor realizate, prin care se creeaza o atmosfera sarbatoreasca,stralucitoare.Imaginile artistice sunt realizate cu ajutorul figurilor de stil,natura devenind un mijloc de evidentiere a unor stari sufletesti,a unor sentimente generale umane.Impresia de fabulos este intretinuta si de folosirea arhaismelor,a regionalismelor si a cuv populare.Poemul”Calin(file din poveste) este o sinteza a liricii Eminesciene.
Pe linga plopii fara sot - Mihai Eminescu infatiseaza ideele unei elegii erotice. Unde predomina tema iubirii si al suferintei. Anume titlul semnifica un gest al singuratatii “plopi fara sot” .

In tema poeziei se situeaza si natura care este mai saracacioasa si urbana, reprezentanta prin strazi pustii, ferestre inchise, plopi singuratici. Poezia capata o tonalitate trista chiar de la inceput. Eul liric fiind neinteles si cuprins de o flacara a iubirii.

Imbratiseaza un spatiu mai sumbru iar timpul se plaseaza pe doua planuri temporale, (trecut si present) in acest anturaj si cu trairi melencolice eul liric este coplesit de o gama de sentimente intunecate care vaziaza in timp. Atunci cindva el suferea si iubea cu o neliniste sufleteasca, dar acum el incearca niste sentimente de nepasare durere, tristete si singuratate sufleteasca.

Sugestiile universului identic se bazeaza in primul rind pe motivul iubirii si al tristetei care-l putem numi si un leitmotiv care semnifica o suferinta din cauza dragostei catre o fiinta. Superba imagine-metafora “candela iubirii” sugereaza intensitatea sentimentului trait care a dat nastere unei energii acaparatoare. Iubirea e simtita de poet ca revarsare a flacarii, ca o intensificare a vitalitatii, e contaminarea de sacru si daruire totala.
Poezia “Glossa” a aparut in volumul de “Poezii”-editia I de Titu Maiorescu in decembrie 1883.

Potrivit precizarilor lui Perpessicius,poezia “Glossa” dateaza din timpul studiilor berlineze(1873-1874) si numara 9 strofe in loc de 10 strofe,ale textului definitive.Poezia cunoaste 11 versiuni,care se situeaza intre Iasi(1876) si Bucuresti(1882).Ultimele doua versiuni se plaseaza in urma “Luceafarului” si capata influentele poemului..

Pornind de la semnificatia cuvantului “glosa”,care inseamna a explica un cuvant,un fragment,s-a ajuns..Glosa este alcatuita dintr-un numar egal de strofe cu numarul versurilor din prima strofa.Incepand cu a doua strofa se comenteaza se comenteaza fiecare vers al strofei-tema,ultima strofa reluand,ca o concluzie,prima strofa,in ordinea inverse a versurilor. 22798uou83xbb5v

Poezia lui Eminescu reprezinta o culme a creatiei sale.Prin continut,popezia are valoare filosofica,gnomica(de cunoastere),constituindu-se intr-un adevarat cod de cunoastere,de etica,cu valoare de generalizare maxima.Forma poetica este lapidara,sententioasa,concentrate,clara,sobra.

Prin motivele de inspiratie, George Calinescu semnaleaza motivele antice si cele romantice.Tudor Vianu,referindu-se la tema vietii ca spectacol,precizeaza ca aceasta este una dintre cele mai vechi teme care apare in toata filosofia greaca.

Tema lumii ca teatru l-a inspirit sip e Eminescu care a reprodus dupa un manuscris din 1750 un fragment din “Comedia cea de obste”,reprezentand gandurile lui Oxenstierna,privind comparatia intre lume si comedie.

“Glossa” lui Eminescu se incadreaza intre marile creatii universale si ale literaturii romane,avand ca tema fundamentala timpul,iar ca motive:fugit irreparabile tempus(timpul fuge fara sa se mai intoarca);fortuna labilis(soarta schimbatoare) si vanitos vanitatum (desertaciunea desartaciunilor). ob798u2283xbbb

“Glossa” este poezia care graviteaza in jurul conditiei geniului care datorita conceptiilor sale superioare este nevoit sa se sustraga lumii inguste in care traieste omul comun.

Desi Eminescu se autodefineste ca fiind poet romantic,maiestria artistica a acestei creatii poetice consta in tocmai in clasicitatea ei ce reiese in primul rand din respectarea regulilor pe care le impune o poezie cu forma fixa,cum este glosa,precum si lapidaritatea convingatoare a versurilor.

Eminescu valorifica o serie de idei filosofice care sunt turnate in forme artistice desavarsite.Inca din prima strofa,considerate strofa-tema a poeziei,cititorul intra in contact cu aceste adevaruri general-valabile,exprimate lapidary in versuri grupate doua cate doua.Ca si in alte poezii (“Scrisoarea I”, “Oda(in metro antic)”, “Revedere”) poetul mediteaza asupra trecerii timpului.

Cea de-a doua strofa contine codul de reguli si sfaturi de provenienta stoica.De aici rezulta ca pentru om cel mai important lucru este sa se cunoasca pe sine sis a nu se lase purtat de valurile inselatoare ale fericirii efemere.Dar pentru asta drumul vietii trebuie mereu luminat de ratiune,numai asa putandu-se evita orice deziluzie,asa cum se sugereaza in strofa a treia.

In strofa a patra-lumea ca teatru,motiv preluat de Eminescu si din filosofia antica hindusa,si care mai poate fi urmarit in opera unor scriitori din literature universalaShakespeare,Lope de Vega.

Ca si in finalul “Luceafarului”,in “Glossa” lumea este vazuta ca o imensa scena de teatru,spre care inteleptul priveste ca spectator.

Revenind apoi in strofa a sasea si a opta,aceasta idée devine laitmotivul poeziei.Intr-un univers in care doar mastile se schimba,poetul lanseaza indemnurile:”Amagit atat de-adeste/Nu spera sin u ai teama”.

O idée schopenhauriana,exprimata in “Scrisoarea I” este aceea a prezentului etern:”Viitorul si trecutul/Sunt a filei doua fete”.Singura clipa sigura a existentei trecutului este prezentul,fiindca trecutul nu poate fi reconstituit,iar viitorul nu poate fi prevazut.

Datorita abundentei de accente satirice,”Glossa” este numita de G.Calinescu o “capodopera a satirei ideologice”.

Satira se face simtita cu precadere in strofele sapte si noua.Daca in partea a doua a “Scrisorii III” satira capata dimensiuni de pamphlet,in “Glossa” aceasta este expresia indiferentei,a unui adanc dispret:”Nu spera gand vezi miseii/La izbanda facand punte”

Ultima strofa,care este o reiterare a celei dintai,dar in care versurile sunt asezate intr-e ordine inverse celei initiale,codul de reguli si sfaturi etice devine mai evident datorita versului cu valoare emblematica “Tu ramai,la toate rece”,si care se afla la inceput, ultimul vers realizand o simetrie cu primul vers:”Vreme trece,vreme vine”.

In ceea ce priveste stilul,acesta se caracterizeaza prin prin limpezime si armonie. Claritatea reiese tocmai din simplitatea limbajului “scuturat de podoabele stilistice”. Poetul apeleaza la epitete,simboluri,metafore(ratiunea devine “cumpana”,viitorul si trecutul-pagini ale aceleiasi file),numai cand intentioneaza sa releve in mod deosebit o idée.Ritmul trohaic accentuat in versurile sentinta,intaresc impresia de neclintire a adevarurilor filosofice.

In final,demne de retinut sunt cuvintele lui Dumitru Popovici,care concluzioneaza asupra poeziei:”Ea amplifica,pe de o parte,sintetizeaza pe de alta parte si da un character aforistic experientei umanului pe care o facea Hyperion.Poetul este “un Hyperion condamnat sa ramana in societate si sa isi determine pozitia in complexul raporturilor sociale”.
Poezia "Ce te legeni..." a aparut în volumul "Poezii" publicat la Editura "Socec" (1883), având o scurta prefata semnata de Titu Maiorescu, unde, pe lânga creatiile care vazusera deja lumina tiparului, sunt cuprinse si douazeci si sase de poezii inedite. Dintre acestea face parte si "Ce te legeni..."

Inspirata din creatia populara, aceasta poezie este conceputa ca un dialog dintre poet si codru, un dialog imaginar care pune în evidenta dragostea poetului fata de natura, dar si tristetea sa exprimata prin glasul codrului, în fata trecerii neînduratoare a timpului.

In locul plopului sau al bradului din poezia populara, Eminescu a ales ca partener de dialog, "obisnuitul codru, care e simbol al permanentei" (G. Calinescu) si caruia i se adreseaza ca unei fiinte cunoscute, apropiate: "— Ce te legeni, codrule,/ Fara ploaie, fara vânt,/ Cu crengile la pamânt?"

Mai întâi "raspunsul" amplu al codrului dezvaluie o atmosfera generala de tristete identificata cu sosirea toamnei, simbol al singuratatii, al degradarii întregii naturi, în ciuda eternitatii ei. Existenta plenara a codrului este posibila doar în doua dintre anotimpuri — primavara si vara —, pe când sosirea toamnei careia îi urmeaza în mod firesc si fatal iarna, este motiv de adânca tristete si sfâsietor zbucium sufletesc.

Anotimpurile prielnice germinatiei si rodirii sunt sugerate prin expresia "vremea mea", iar toamna, prin fenomenele specifice ei: micsorarea zilei si marirea noptii, caderea frunzisului, zbuciumul vântului si plecarea pasarilor calatoare — toate, semne ale stagnarii.

Migratia pasarilor calatoare asupra careia poetul insista în cea de a doua parte a raspunsului dat de codru si marcata tot printr-o interogatie ("Si de ce sa nu ma plec") ca si prima secventa ("De ce nu m-as legana...") "ia o proportie atât de înfricosatoare încât totul pare fabulos" (G. Calinescu). Pasarile, stolurile de rândunele reprezinta tot ceea ce este viu si dinamic, o masuratoare a timpului, iar plecarea lor spre zari necunoscute înseamna încremenirea întregii lumi, a universului dincolo de timp.

Ramas "pustiit, vestejit si amortit", codrului nu-i ramâne decât o singura consolare: dorul — simbol al sperantei, al încrederii în revenirea la viata o data cu întoarcerea
primaverii.

Zbuciumul codrului personificat este sugerat prin verbele de miscare sinonime "a se legana", "a se pleca", iar repetitiile "bate vântul", "pe rând", antitezele "noapte"-"zi". "scade"-"creste", "iarna"-"vara". "ici"-"departe", enumeratia "pustiit, vestejit si amortit" si comparatia "se duc ca clipele" reliefeaza atât trecerea naturii într-un alt ciclu de existenta, cât si scurgerea neînduratoare a timpului, ambele — motive de covârsitoare tristete.

Atmosfera de apasatoare tristete este accentuata si de muzicalitatea versurilor care prin masura (7 silabe), ritm (trohaic) si rima (împerecheata) amintesc de creatia populara, iar unele cuvinte din rima sugereaza parca trecerea întregii firi dincolo de timp, în vesnicie: "Si se duc pe rând, pe rând,/ Zarea lumii-ntunecând,/ Si se duc ca clipele./ Scuturând aripele..."

Participarea afectiva a codrului la discursul poetic, ideea apartenentei sale la marele tot si pronuntatul caracter liric se observa si prin dativul posesiv al pronumelui personal de persoana întâi ("frunzisul mi-l rareste", "cântaretii mi-i alunga", "si cu doru-mi singurel") sau adjectivele pronominale posesive de aceeasi persoana: "mea", "mele".

Desi este de inspiratie folclorica, poezia "Ce le legeni..." este o creatie profund originala, deoarece se observa cu claritate semnele emblematice ale inconfundabilei arte eminesciene: profunzimea gândirii, simplitatea formei si intensitatea si puritatea sentimentelor exprimate.
Poezia O,ramai… ne da si ea masura geniului eminescian.

3.Titlul sugereaza chemarea arzatoare a padurii adresata poetului.

II.Continutul.

1.Poezia este conceputa ca un dialog intre scriitor si codru.

2.Elegia este structura in doua parti.

3.Partea intai este constituita din cinci strofe:

a) padurea copilariei I se adreseaza direct si patetic poetului, remarcandu-se intensitatea iubirii si frenezia chemarii.

b) codrul ii ofera intelegerea, fiindu-I confident, dar si ocrotire, identificandu-se cu universul pur, mirific al copilariei;

c) totul este straniu stand sub zodia clar-obscurului, a tainei;

d) universul cunoasterii copilului se imbogateste deoarece incepe sa inteleaga glasul naturii naturii I sa vibreze in ritmul ei;

e) are loc o iluminare prin cunoaterea si copilul poate trai clipe de imensa fericire in decorul padurii si sub vraja lunii.

4. Partea a doua este constituita din ultimile doua strofe:

a) pune in evidenta atitudinea poetului fata de chemarea padurii ,o data cu trecerea copilariei;

b) atitudinea poetului este in concordanta cu varsta ,cu etapa propiei deveniri:

-de nepasare ,de indiferenta ,in tinerete;

-de regret ,la maturitate.

III. Particularitatile operei

Poetul foloseste simboluri pentru fiecare din segmentele temporale ale devenirii: padurea = copilaria, campul = tineretea, astazi = maturitatea.

sentimentele poetului sunt exprimate gradat in functie de etapele varstei.

IV. Concluzii

1.Aceasta poezie se alatura altor elegii eminesciane de aceiasi valoare.

2.Elegia si-a gasit stralucirea in creatia lui Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu ,poetul nostru national, a lasat posteritatii o creatie artistica fara egal, atat ca diversitatea tematica si profunzime a gandirii, cat si ca putere de expresie. Alaturi de Luceafarul, Calin (file din poveste), Lacul, Ce te legeni…, Revedere, cele cinci Scrisori etc., o creatie deosebit de originala, care ne da masura geniului eminescian, este si poezia O,ramai…

Elegia O,ramai… a fost publicata in revista Convorbiri literale la 1 februarie 1879 si pune in lumina motivul comuniunii dintre om si natura, al interesului naturii pentru iubirea poetului.

Titlu, constituit dintr-o interjectie si un imperativ, reluat si in primul vers cu vb. Repetat, sugereaza tocmai chemarea arzatoare a padurii adresata celui care ii cutreierase de atatea ori adancurille si-I descoperise farmecul.

De aceea poezia este conceputa ca un dialog intre scriitor si codru, chemarea padurii ramanand insa fara raspuns caci poetul se manifesta prin gest si mimica si prin interiorizarea propriilor sentimente.

Elegia este structura in doua parti: prima parte, constituitadin cinci strofe, incare padurea il cheama pe poet in lumea de basm a copilariei ,

si cea de cea de a doua parte –ultimele doua strofe-, unde, cu sfasietate durere, este reliefata imposibilitatea intoarcerii poetului in aceasta lume mirifica.

Mai intai padurea copilariei, personifica, asemenea unei fiinte omenesti apropiate, il intelege si-l indrageste pe poet si de aceeai se adreseaza direct, patetic: ,,O, ramai, ramaila mine,/te iubesc atat de mult!/Ale tale doruri toate/nu mai eu stiu sa le ascult”.

Intensitatea iubirii,frenezia chemarii sunt puse in evidenta prin prezenta interjectiei ,,o” prin repetarea imperativului ,,ramai” ,prin constructia de superlativ afectiv ,,atat de mult”, la care se adauga inversiunea ,,ale tare doruri toate” si adverbul ,,numai”, cu valoarea restrictiva si de intarire.

Padurea ii ofera intelegerea, fiindu-I confidenta dar si ocrotire, caci ea se indentifica, in strofa a doua, cu universul pur, mirific al copilariei (,,in al umbrei intuneric/te asaman unui print”) si ii ofera posibilitatea cunoateri, (,,ce se uit-adanc in ape /cu ochii negri si cuminti”) a patrunderii in ritmurile intime ale naturii, in rosturile lumii .

Totul este acum straniu, ca in povestile copilariei, sta sub zodia clar –obscurului, a tainei, a nedeslusitului, ideea fiind sugerate prin intunericul umbrei, prin vuetul valurilor si prin miscarea ,,naltei ierbi”, dar si prin comparatia ,,te aseaman unui print” si epitetul dublu ,,ochii negri si cuminti”.

Universul cunoasterii copilului se imbogateste, deoarece incepe sa inteleaga glasul naturii chiar sa vibreze in ritmul ei : ,,eu te vad rapit de farmec/cum ingani cu glas domol, /in a apei stralucire / intinzand piciorul gol”.

Are loc, de data aceasta,o iluminare prin cunoastere, si in decorul de basm al padurii si sub vraja lunii,copilul poate trai clipe de imensa fericire, pierzand pentru moment notiunea timpului si ancorand in atemporalitate: ,,si privind la luna plina/ la vapaia de pe lacuri,/ anii tai se par ca clipe,/ clipe dulce se par ca veacuri”. Ideea de iluminare, de fascinatie, prin cunoastere este reliefata prin imagini vizuale, ,,a apei stralucire”, ,,luna plina”, ,,vapaia de pe lacuri”, si auditive-,,glas domol”, realizate prin epitetele ,,plina”, ,,domol” si metafora ,,vapaie de pe lacuri”.

Epitetul ,,clipe dulci”, comparatiile ,,anii se par ca clipe”, ,,clipe se par ca veacuri”, repetitia substantivului ,,clipe” si a vb. ,,se par” vor sa sugereze fericirea deplina datorita deliciilor oferite de natura, abandonarea parca, dincolo de timp.

Cea de-a doua secventa constituita din ultimile doua strofe pune in evidenta atitudineea poetului fata de chemarea padurii o data cu trecerea copilariei. Pentru inceput este o atitudine de nepasare, de indiferenta, propiei tineretii si manifesta prin gest si mimica: ,,suieram l-a ei chemare si-am iesit in camp razand.”

Maturitatea, sugerata prin adverbul ,,astazi” din ultima strofa, impune o alta atitudine, de intelegere a imposibilului intoarcerii poetului in lumea copilariei si deci in timp.El este coplesit de regretful copilariei si fericirii pierdute si ,,arunca, in cele din urma, timpului neiertator un strigat dramatic.

Aceasta poezie care da glas regretului pentru trecerea anilor copilariei se alatura altora care exprima durerea pentru zadarnicia vietii, pentru iubirea neimplinita.
Poezie sincera si calda, usor nostalgica, deloc siropoasa. Un elogiu adus iubirii si naturii. Eminescu, inainte sa fi analizat fin starea prin care trece un indragostit, a trait el insusi iubirea. De aceea limbajul poeziei este cel al unui om indragostit cu adevarat, nu al unui poet care scrie de dragul scrisului. Eminescu a intuit bine ca dragostea si natura se intrepatrund, formand acea stare euforica, intotdeauna capabila sa produca fericire. Cand simti iubirea ca pe ceva usor, simplu, natural, esti cu adevarat indragostit. Intr-o alta perspectiva, doar tu, omul, esti capabil sa iubesti, aspect ce tine de natura ta umana. Din acest motiv poetul amesteca sentimentul iubirii cu sentimentul naturii. E natural sa iubesti.

“Si daca ramuri bat in geam
Si se cutremur plopii,
E ca in minte sa te am
Si-ncet sa te apropii.”

Orice miscare in natura ii trezeste poetului nostru amintirea iubitei sale. Fiecare strofa incepe cu un tablou din natura ale carei elemente rascolesc sufletul indragostitului. De fapt si aceste peisaje naturale exprima starile interioare ale poetului. Ramurile care bat in geam si plopii care se cutremura il tulbura, facandu-l sa caute alinare in amintirea ei. Poate ca si tu, atunci cand viata e mai tumultoasa sau traiesti evenimente care te tulbura, te gandesti la cineva care ti-e drag. E mai usor asa.

“Si daca stele bat in lac
Adâncu-i luminându-l,
E ca durerea mea s-o-mpac
Inseninându-mi gândul.”

Stelele, cu razele lor care ofera speranta, ii lumineaza adancul sufletului indragostitului pentru a-i insenina gandul indurerat de lipsa iubirii. E ca si cand acele mici franturi de fericire apar in viata ta si te fac, pentru moment, mai senin. Chiar si atunci te mai gandesti la persoana la care tii, nu-i asa? Chiar si daca norii se duc si viata devine linistita si frumoasa, tot iti vei aduce aminte din cand in cand de persoana pe care o iubesti. E inevitabil. E perpetuu:

“E ca aminte sa-mi aduc
De tine-ntotdeuna.”

Poezia transmite multă luminozitate (stele, planul apei, luna) şi multă mişcare (vântul care mişcă ramurile, apa, norii), dar cu toate acestea există o notă de ireal. Parcă ne-ar vorbi vocea celui care a depăşit limita lumii fizice şi care acum simte nu prin simţurile sale, ci prin simţurile naturii.

Mesajul poeziei este destul de incurajator, desi limbajul e nostalgic: si daca viata e tulbure si grea, amintirea persoanei iubite iti va ramane, te vei putea agata de ea si ti-o vei putea apropia de suflet; si daca vei primi o raza de speranta sau daca viata va deveni senina, e pentru ca tu sa nu uiti ce ai iubit sau ce iubesti. Poetul iti spune foarte sincer si cald ca orice ar interveni in existenta ta, amintirea pe care o ai in suflet nu ti-o poate lua nimeni si nu poate fi afectata de valurile vietii. Esti imun, daca iubesti.

Daca mesajul e atat de incurajator, de ce poetul nostru este nostalgic? Ei bine, iubita lui a ramas doar o amintire. A pierdut-o pe aceasta fiinta draga. O chema Elena… Iti voi spune mai multe despre ea cand voi scrie cronica unei alte poezii a lui Mihai Eminescu.
 
 
 

Calin file de poveste

Poemul Calin(file din poveste),este o poveste de iubire,in care autorul prelucreaza motivul popular al zburatorului.in conceptia populara,Zburatorul este un personaj invaluit in mister,care farmeca tinerele fete,facandu-le sa se indragos-

teasca de el.Asa se intampla si in poemul Calin(file din poveste).Voinicul misterios intra in viata fetei de imparat pe neasteptate,intr-o noapte,dupa care dispare.La scurt timp dupa plecarea voinicului,fata isi da seama ca asteapta un copil,rodul iubirii dintre ea si Calin.Tatal ei,imparatul,o izgoneste de la palat.Ea isi gaseste adapost in padure,intr-o coliba parasita,unde isi va creste baiatul. Aici o descopera voinicul Calin,dupa sapte ani.Casatoria celor doi tineri constitue finalul fericit al poemului.

Poemul Calin (file din poveste)este un basm cult in versuri alc din opt parti.Poemul isi are punct de plecare intr-un basm popular,Calin Nebunul.Eminescu a povestit initial acest basm in proza,apoi l-a versificat.In acest poem se foloseste descrierea subiectiva care creeaza o anumita impresie sau emotie asupra cititorului. Descrierea subiectiva este marcata de felul cum percepe sau imagineaza obiectul descris.Autorul foloseste foarte multe personificari,comparatii,multe metafore epitete.Participantii nuntii de imparat sunt:imparati,imparatese,mireasa feti-frumosi cu par de aur,zmeii cu solzi de otel,cititorii cei de zodii,Calin,soarele si luna.Eminescu prezinta mai intai lacul “somnoros”in contrast cu tumultul insectelor.Aici se afla o masa”mare-ntinsa cu facli prea luminate”la care vor lua loc invitatii,apoi in prim-plan pe imparatul socru,infatisat cu duiosie si umor.M.Eminescu descrie portretul miresei,vizual si auditiv,in plina miscare,sugerandu-irand pe rand,gingasia,emotia puternica.Ea apare asemenea unei Ilene Cosanzene a basmelor noastre populare.Elementul fabulos se accentueaza,deoarece,ca si in balada”Miorita”,nuni sunt soarele si luna.La nunta participa si curtenii,care se aseaza la masa dupa rang si dupa varsta.

Personajele din nunta gazelor sunt:paienjenasul, furnici,albine,greieri,fluturi, tantari gandacei, carabusi , mireasa.Elementul fantastic creste,nuntasii sunt gazele,micile vietati ale padurii.Poetul realizeaza o atmosfera de voiosie tipic populara,nunta gazelor venind sa lumineze bucuria celor doi tineri pentru implinirea iubirii lor.La nunta gazelor participa intreaga colectivitate,pe cand la cea imparateasca doar personaje din basme si curteni.Daca la prima nunta masa era deja pregatita,acum la pregatirea mesei participa toti,fiecare dupa pricepere si rostul lui:furnicile,albinele,cariul.Gazele apar personificate,poetul scotand in evidenta insusirile lor,ale acestei adevarate comjunitati umane.Este infatisat apoi alaiul nuntii,in prim-plan aflandu-se greierele vornic insotit de nuntasii veseli,bondarul este prezent si el,care prin tinuta sporeste farmecul nuntii.Urmeaza caleasca trasa de lacuste,in care sta “mirele flutur”,simbol al cochetariei masculine,al lipsei de griji,un aventurier capatuit si mandru de isprava sa.In apropierea mirelui se afla lautarii,iar multimea gandaceilor si a carabusilor reprezinta norodul curios.Prezenta miresei este infatisata printr-un singur vers si sugereaza gingasia,timiditatea si emotia puternica.Poemul se incheie prin interventia greierului,care cere permisiunea de a porni nunta alaturi de cea imparateasca.Nunta gazelor este tipic taraneasca prin organizare si desfasurare,prin alai,zarva si veselie,natura este insufletita prin personificari,umanul invadeaza naturalul,regnurile se unesc,fabulosul cucereste realul,ambele nunti fiind fabuloase prin elementele lor si prin cadrul in care se desfasoara,nuntile complectandu-se reciproc.Nunta este prezentata ca un eveniment deosebit,in ambele lumi si devine un simbol al implinirii prin iubire.

Poezia este desavarsita sub aspectul armoniei,al unitatii si al echilibrului imaginilor realizate, prin care se creeaza o atmosfera sarbatoreasca,stralucitoare.Imaginile artistice sunt realizate cu ajutorul figurilor de stil,natura devenind un mijloc de evidentiere a unor stari sufletesti,a unor sentimente generale umane.Impresia de fabulos este intretinuta si de folosirea arhaismelor,a regionalismelor si a cuv populare.Poemul”Calin(file din poveste) este o sinteza a liricii Eminesciene.
 
Name
Email
Comment
Or visit this link or this one